Consternarea de sine sau Despre milă şi antimilă
(Prolog)
Ce este mila ştim, zice-se, cu toţii, măcar că o vedem la alţii şi ni se explică- Uite-o!. Ce este antimila, mhm, cu asta e mai complicat. Este ceva, o simt, dar încă nu ştiu de unde să o prind.
Parcurgând cele de mai jos, cititorule, poate îţi conturezi o idee, mai precis decât mine şi aşa, împreună, poate reuşim să elaborăm o definiţie a antimilei şi câteva reguli de cum să ne ferim de ea. Căci asta ştiu sigur- e ceva de care trebuie să te fereşti şi să te rogi să fii ferit...
(Tabloul întâi)
Datorită gusturilor mele bizare, personal, una dintre culmile civilizaţiei mi se pare a fi protejarea sentimentelor călăului.
Una dintre armele membrilor plutoanelor de execuţie este hrănită cu gloanţe oarbe, astfel încât călăul sensibil să se poată amăgi cu speranţa că nu el l-a împuşcat mortal pe condamnat (Ce-ţi pasă ţie, chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul?...). Şi aşa, în civilizaţia culmilor omul nu-şi poate mărturisi, măcar, păcatul uciderii, fiindcă habar nu are dacă l-a comis sau nu. Ce subtile note melodramatice ştiu demonii să adauge acceselor de timiditate ale conştiinţelor noastre! Nu că în societăţile în care se întâmplă astfel de lucruri oameni ar fi nişte creştini practicanţi fervenţi. După cum se poate invoca şi circumstanţa „aflării sub ordin”. În fine, ziceam şi eu...
S-a făcut excepţia care confirmă regula, oamenii nu ucid oameni, de obicei, ci numai în circumstanţe excepţionale. Evident, în această linie de gândire şi criminalul executat şi-ar putea, probabil, revendica propria viziune asupra circumstanţelor excepţionale, doar că nu mai apucă şi chiar dacă ar face-o, oricum nu l-ar asculta nimeni. Acum, societatea îl scoate din peisaj, Dumnezeu neavând ce face, decât să se uite cum Abel ucide pe Cain. E rândul fratelui celui drept...
Pe când aplicarea acestui principiu şi în cazul execuţiei prin injecţie letală? Ar putea participa doi călăi, în loc de unul, una dintre seringi ar conţine otrava, iar cealaltă ar fi...placebo. Cu spânzurătoarea ar fi, probabil, mai greu.
După cum ar fi fost şi cu Răstignirea- din fericire, însă, păgânii erau mai puţin sclifosiţi, în asemenea privinţe.
(Tabloul al doilea)
Seară de septembrie, vreme pe cale de a se amărî pe oameni. Eu, stând pe balconul unei camere de hotel, după o călătorie neplăcută, într-un loc pe care îl găseam tare urât. Tocmai mă pregăteam să spun şi eu, ca Împăratul Verde, care stătea peste nouă mări şi nouă ţări Mă, da’ departe mai stau când în această scenă apărură, deodată, nişte personaje inedite- doi oameni ai unei presupuse ordini publice, însoţind patru siluete făcând, probabil, parte, din dezordinea publică.
Nu ăsta a fost momentul când am tresărit, căci nu aveam de ce. Şi nici mai încolo, când cei patru escortaţi au intrat în râu. M-am gândit că intratul în râu o fi un soi de troubleshooting pentru necesităţi fiziologice...N-am tresărit nici când a căzut prima piatră, nici la cea de a doua, încă nu eram sigură că înţelegeam corect ceea ce vedeam. Cam tot atât le-a luat şi lor să înţeleagă. Şi atunci au început urletele...Urletele au intrat în rezonanţă cu înţelegerea mea înainte de imagini şi de sensul lor.
Patru siluete stăteau în mijlocul râului, cu apa până la piept, iar ceea ce rămăsese deasupra servea de ţintă pentru exersarea tirului cu pietre. Drept este înaintea Celui de Sus că pietrele cădeau pe lângă ţintele care ţipau ca din gura şarpelui celui viclean. Mă întreb, acum, dacă nu cumva acesta le gâdila, pe sub apă, gleznele, până ca ei să amorţească de tot de frig. Undeva era, cu siguranţă, în peisajul acela de teatru absurd. E adevărat că se afla, mai probabil, prin preajma celor doi amatori de lapidări mimate, apa râului ar fi fost cam neplăcută, aşa, cu udătură şi cu răceală, cum se afla.
Când am ajuns lângă cei doi circari, dintre care unul descria, mai înainte, cu pietre, conturul grupului din apă, mai greşind câte una şi către mijloc, iar celălalt ronţăia seminţe, ca la un bâlci adevărat, tocmai se retezase distracţia. Îşi scoseseră din râu fraţii întru Domnul şi se pregăteau să purceadă, când a coborât în arenă şi publicul de la balcon.
Vă distraţi bine? am întrebat. Admit, a fost un gest agresiv. Mai mult nici n-am făcut, însă, în materie de gesturi agresive. Dacă ar fi fost să pun în exprimare tot ce stârnise în mine ceea ce văzusem până atunci probabil că i-aş fi luat la palme, plângând. Rezultatul firesc ar fi fost că m-aş fi bucurat de cazare în arest, zice-se pe drept, judecată fiind numai fapta, nu şi circumstanţele.
Cu discuţia care a urmat am de gând să dau, într-o zi, lovitura, sub formă de teatru absurd. Cum ziua aceea încă n-o simt sosită, nu voi relata dialogul dintre torţionar şi spectatorul accidental, desfăşurat în prezenţa torturaţilor şiroind de apă şi de frică, la lumina hepatică a unui felinar. Mi s-a cerut socoteală (tot mie!), mi s-a sugerat să-i adopt pe cei patru uzi (de aproape se putea constata că „disciplinaţii” erau patru copii de zece- doisprezece ani), în fine, s-a trecut printr-o întreagă şi complet dizarmonică gamă, de la interogaţia ţăfnoasă la batjocură şi la ameninţare, singura de dat în factor comun, pe post de portativ, fiind uriaşa stupizenie în care ne bălăceam cu toţii.
În cele din urmă, copiilor li s-a dat drumul. Încurcau locul, în actul al doilea al spectacolului de circ. Ceea ce se putea obţine de la ei, în materie de distracţie, se obţinuse, acum ne aflam în mijlocul unei dezbateri despre educaţie, dusă de pe poziţii perfect ireconciliabile. Cred că în seara aceea s-a mirat şi felinarul, de ce s-a auzit sub el. Torţionarul seminţofag ameninţa cu prezentul, eu cu viitorul. Dacă vă furau ceva din cameră nu mai reacţionaţi aşa!, zice el. Da? De unde ştii?!...Acum îţi dă mâna, sunt nişte copii, da’ ce te faci dacă- ntr-o zi, când or fi mari o să vină să-ţi ia gâtul, pentru ce le-ai făcut în seara asta?...zic eu. N-ai cum să-i educi, altfel! proclamă el, cu convingere sinceră. Ştii ce-or să ţină minte, din ce le-ai făcut acum? Nu că i-ai bătut, bătaie mănâncă mereu, probabil, ci că i-ai batjocorit, că i-ai băgat în apă şi ai dat cu pietre în ei! De ce-ai făcut asta??? scrâşnesc eu, feroce. Şi, la un moment dat, se produce declicul, în urechile mele uimite cum n-au fost pe tot parcursul existenţei lor ataşate la craniu- Da’ ce, doamnă, credeţi că noi nu credem în Dumnezeu?...spune el, molcom, deodată şi pierit, de parcă tocmai îi scăpaseră zăvozii ruşinii din lanţurile în care se străduise prea multă vreme să-i ţină sugrumaţi. Te-a întrebat cineva ceva? Am zis eu ceva despre asta?...Nu se mai uita la mine şi parcă nici nu mă mai auzea. De-acum căuta, deja, să se justifice înaintea Altcuiva.
Nu ştiu ce s-o fi petrecut în capul lui, atunci. Va fi suflat Duhul printre noi şi o fi realizat cât de oribil poate să fie să arunci în apa unui râu de munte nişte copii, fie ei buni sau răi, urâţi sau frumoşi, deştepţi sau proşti, nu contează de care copii şi să pui să se dea în ei cu pietre, nu cât să-i lovească, doar să-i sperie şi să-i cutremure de neînţelegere. Dacă îi nimereau pietrele, probabil că furia mea, culmea, ar fi stat cu o treaptă mai jos. Măcar aşa i-ar fi durut cu precădere punctual şi fizic. Dar a le induce spaima de piatra care cade mereu pe lângă mi s-a părut cu atât mai drăcesc. Şi nici măcar această spaimă n-am auzit-o, în ţipetele lor. Era şi ea, dar mai vibrant suna neînţelegerea. De ce-ul era mai sonor decât orice altceva.
Oare aşa să fi început lapidarea primului martir? Cu pietre aruncate pe lângă? Probabil că da, altfel n-ar mai fi avut vreme să ceară iertare pentru ucigaşii săi.
După o perioadă, în care avusesem când să mi se facă milă de torţionar, pentru acea urmă de spăşeală din discuţia noastră m-a izbit un fapt. Avusesem de a face cu viciul cruzimii. Locul unde îi băgase pe copii era singurul suficient de adânc pentru ca un om să intre serios în apă, pe destulă lungime din albia râului, care se purta, în general, peste pietre, sub forma a câteva palme de apă. Aşadar, ştiau locul, nu era prima dată. Şi nimic nu mă îndreptăţeşte să cred că ar fi fost ultima.
(Tabloul al treilea)
Habar n-aveam ce urma să vedem, mergând să ne cumpărăm cartofi prăjiţi de la fast-food...Între o casă de marcat şi un stâlp stătea o versiune contemporană a cutiei milei- din plastic, transparent, purtând un mesaj care ne îndemna să ne gândim şi la copii. Mi-au trecut prin cap o serie de posibile răspunsuri cinice: Da, mă gândesc. La ai mei...Să se gândească cine i-a făcut!... Dar la mine cine se gândeşte?!...Am întâlnit mentalităţi care emană exact acest gen de reacţii şi acum le evocam, recombinate.
Tocmai regretam că mi-am permis acest soi păcătos de exerciţiu, punând nişte concetăţeni virtuali să dea replici egoiste doar aşa, ca să mă aflu în treabă, când privirea mi s-a lipit de fărâma înseşi de real a urâţeniei umane pe care până atunci doar mi-o imaginam. În cutiuţa cu bani fuseseră băgate două bonuri de casă.
Dacă ar fi fost un singur bon, mai acordam circumstanţe, gândindu-mă că a fost scăpat, odată cu banii. Dar erau două!
Mai ştiu poveşti cu cerşetori orbi care căpătau nasturi, capace de sticle şi alte porcării, în loc de mărunţiş. Probabil că unii dintre noi îşi vor recunoaşte nasturii de la vreo haină veche, pe cea lume, stând, ca din întâmplare, pe talerul unei balanţe. Ia uite...Ăsta e de la paltonul meu ăla, albastru. Da’ ce să caute aici paltonul meu? Cred că l-am aruncat acum cincizeci de ani. Ăştia păstrează toate gunoaiele...Aşa e. Diavolii păstrează toate gunoaiele noastre.
Iată şi versiunea actualizată a aruncatului de gunoaie în pălăria orbului- bonul de casă vârât într-o cutie pentru donaţii la care nu se uită mereu cineva. Sau cel puţin aşa cred unii dintre noi...
Pentru ce să faci una ca asta? Ce i-ar fi costat dacă-şi opreau mâna pornită să batjocorească mila?
(Tabloul al patrulea)
Unul dintre lucrurile care mă miră nespus la contemporanii mei este grabnica înduioşare faţă de câini stând lângă împietrirea faţă de oameni. Mă şi întreb cum de nu, Doamne, iartă-mă, s-a întâmplat, încă, să încerce nimeni să cerşească făcând sluj şi scoţând limba la trecători. Probabil că ar fi avut un succes nebun, mulţi i-ar fi lăsat sandwich-ul, unii i-ar fi făcut rost de o cutie, alţii de zgardă şi ar fi dus-o fericit, cu adăpostul şi cu hrana zilnică asigurate. Este adevărat, pentru asta s-ar fi lepădat niţel de condiţia umană, dar, descoperind că astfel atinge statutul unei altfel de fiinţe, cvasiunanim apreciate, spre deosebire de omul care era înainte, poate că nu l-ar fi afectat prea tare. Pune, Doamne, pază gurii mele...
Într-o zi au venit hingherii. Au luat câţiva câini, peste care se revărsa afecţiunea mai multor persoane şi duşi au fost. Asemeni celor care-şi căutau pe cineva drag umflat de autorităţi fără nici o explicaţie, părinţii rămaşi orfani s-au pus pe investigaţii. Cineva a fost tenace şi a aflat unde au fost duşi câinii. S-a dus după ei, în afara oraşului, cu mâncarea în traistă, zile în şir. Nu pot să nu mă întreb cum ar fi reacţionat dacă i s-ar fi propus să lase mâncarea aia, pentru câini, nu alta, unui om ca şi domnia sa, văzut scormonind prin gunoaie în repetate rânduri?
Îmi plac animalele, nu vă grăbiţi să vă scandalizaţi, dar, totuşi, mai mult îmi plac oamenii ba, chiar, cred că aşa ni se cuvine. Ne mor oamenii de foame, iar noi hrănim câinii. Oamenii caută prin gunoaie, cot la cot cu câinii, iar noi preferăm să-i scutim de osteneală şi să le recuperăm demnitatea celor din urmă.
Dacă i-aş sugera cuiva să nu-şi mai hrănească propriii copii, trimiţând, în schimb, pachete elefantului de la Zoo ar zice că nu sunt în toate minţile. Corect! Dar, oare, de ce nu judecăm mereu aşa de bine?
(Tabloul al cincilea)
Nu demult am auzit povestea unui om bogat- sărac, rămas să moară singur undeva, în miezul unui cartier aglomerat. Un om care avea bani, dar nu mai avea forţă. Ar fi avut din ce trăi regeşte, dar nu-l mai duceau picioarele să-şi cumpere o coajă de pâine.
I se spunea „Francezul”, după naţionalitate. Era beţiv şi, pe vremea când era în putere, îşi deranja vecinii. Se pare că asta a fost suficient pentru a-i vaccina împotriva milei. Zile în şir a plâns după milă, după o milă anonimă, a oricui. Deschidea uşa şi se ruga de cei care urcau scările să le fie milă de el.
Oare cum vor tresări de uimire cei cărora Judecătorul viilor şi al morţilor le va pune în faţă de mult uitata faptă a nepăsării dintr-o zi când au trecut pe lângă un om care se ruga ca unor dumnezei să aibă milă de el? Probabil că tresărirea le va fi sinceră. Îl vor fi uitat demult şi de tot pe Francez, care a implorat ce a implorat, până ce a tăcut, în sfârşit, mergând să moară în linişte, fără să mai pretindă absurdităţi.
Îl cunoşteaţi pe vecinul dumneavoastră de la etajul întâi? Care? (între timp se precizează numărul apartamentului)...A, beţivul ăla? Ştiaţi că a murit aseară, pe la ora nouă?...Ce făceaţi în jurul acelei ore? Mă uitam la o telenovelă şi plângeam de dragul Mariei- Clara (aici se poate pune orice nume „latino”), asta fac, de obicei, la ora aia, mă uit la telenovele...Şi plângeţi?... (cu pudoare) E, dom’ne, câteodată, când e aşa, mai tragic...
În realitate, Francezul a fost găsit după o săptămână, pe când nu mai semăna întrutotul a om. Se vede că alcoolul ingerat şi pentru care şi-a plătit vina cu vârf şi îndesat nu l-a conservat... Dă-l încolo de beţiv, n-are decât să se descurce, nu-şi mai aminteşte când urla de scula tot blocul?...Nu s-a descurcat, sărmanul de el, mai bine, cu moartea, decât ne vom descurca toţi, cu excepţia sfinţilor. Vecinii ofensaţi de duhoare s-au hotărât să spargă uşa, obstacol neplăcut, pe care nu mai avea cine să-l deschidă frumos, cu cheia, pe dinăuntru, strigându-şi solitudinea. Când le deschidea locatarul, n-au vrut să intre. Au intrat de-abia când singurătatea lui a început să miroasă urât şi n-au mai avut încotro.
Multă lume este de părere că locuinţele moderne arată ca nişte cutii. Iar noi stăm cuminţi în cutiile noastre, ca nişte produse aşteptându-şi termenul de expirare. Într-una dintre cutii, un om moare neştiut decât de Cel care vede-ntr-ascuns, în timp ce, în celelalte cutii, lumea cască gura la televizor, doarme, visând banalităţi, mănâncă, se iubeşte, se spală, îşi trăieşte cotidianul. Mă întreb, cu oroare, dacă nu cumva vreunul se şi ruga, în timp ce Francezul trăgea să moară. Dacă nu cumva, în acel loc nevizitat de milă, era implorat Dumnezeul milelor, de care nimeni nu a avut milă, să nu-L răstignească.
Nimeni nu mă va convinge, în ciuda raţiunii, care-mi spune că n-am eu de unde să ştiu ce gândea un om pe care nu l-am cunoscut, în clipele dinaintea morţii sale, că durerea cea mare a Francezului a fost moartea. Nu, contest vehement ipoteza conform căreia l-ar fi durut că murea, şi nu mă bazez pe cunoaşterea concepţiilor religioase ale sacrificatului ci pe faptul că trebuie să-i fi fost secate, deja, toate izvoarele durerii. Până atunci îşi plânsese, probabil, toate lacrimile pentru nepăsarea celorlalţi. I-a implorat să nu-L răstignească pe Hristos şi ei iar L-au răstignit.
Evreii spun că cine a avut soţie afurisită nu va vedea iadul. Am şi eu candidaţii mei. Mă întreb dacă un om care a murit plângând din pricina celorlalţi nu va ajunge în rai, dacă nu cumva lacrimile grele ca plumbul ale singurătăţii Francezului nu vor covârşi către dreapta talerul judecăţii. Mă întreb dacă nu cumva pentru un om care o sfârşeşte astfel, presupusa durere a propriei morţi nu devine imposibilă, dacă nu cumva, în clipele din urmă, îl îmbrăţişează Hristos, trimiţându-i alinarea cea mai presus de fire...Şi pe tine te-au ignorat? Da, Doamne...Nu-i nimic, lasă-i, şi vino cu Mine. Eu nu pot să-i las, dar voi veni cu tine.
(Epilog)
Mi-a ieşit în cale un cerşetor ţanţoş, în cămaşă cu dragoni, spălat, frezat şi beat, nu turtă ci atât cât să prindă chef să cânte de inimă albastră, aşa cum se afla, cu mâna întinsă, în intersecţie, printre maşinile oprite la semafor. N-avea un picior, omul nostru.
Cu drag i-am dat nişte bani...Era ilustrarea vie a unor idei pe care le preţuiesc, aşa încât întâlnirea cu el mi-a umplut ziua de bucurie.
Nu mă priveşte ce face acela care primeşte ceva de la mine cu ceea ce i-am dat!
Am ghicit oprobiul public într-unele din maşinile vecine, când i-am dat bani „dragonului” beat care şchiopăta cântând.
De ce, oare, de la cei miluiţi se pretind mereu mănunchiuri de virtuţi, pe care, eventual, miluitorul însuşi nu le are? Vai, cum să dai pomană unuia care o cere cu glas de alcool? Aşa bine, nu mă aşteptam să-i crească piciorul la loc, odată cu trezirea din beţie.
Cel lovit de nenorocire nu este obligat să fie jalnic, numai ca să ne stârnească nouă mila!
Este şi asta o atât de ciudată torsionare a gândirii că te apucă ameţeala. Pretindem omului aflat în circumstanţe convenţional privite drept nefericite să se afişeze ca un permanent întristat, ceea ce este anticreştin, pentru a ne stimula pe noi să facem o faptă creştinească, miluindu-l. Să mori de râs!
Şi-a asumat condiţia de ajuns la mila altora, refuzând, însă, să coboare din demnitatea umană, de hatârul reflexelor condiţionate ale unor zgârciţi cu propria mântuire. Nu avea nici murdăria, nici zdrenţele, nici umilinţa studiată regulamentare. A avut chef să se îmbete, s-a îmbătat. Nu contest, va fi păcătuit, îmbătându-se, dar tare am fost tentată să văd, specific în acest caz, mai degrabă o virtute, în gestul său.
În intersecţia unei zile de duminică se clătina, uşor, OMUL. De ce n-ar reprezenta şi „dragonul” meu beat un prototip, spre exemplu al nefăţărniciei la cererea publicului? Grea treabă, să-i faci pe unii să secrete milă fără nici unul dintre stimulentele audio- video- olfactive obişnuite...
Am amestecat condamnaţii la moarte cu copiii din râu, cu mitocănia ticăloasă de la fast-food şi cu chinolatria, pe toate venind să le urmeze moartea tristă de singurătate a Francezului. Am adus una lângă alta aceste istorii fiindcă am senzaţia că sunt bântuite de aceiaşi demoni. N-am aflat, în chip de definiţie, ce este antimila. Duhurile ei sunt, însă, cele care rătăcesc prin toate cele cinci tablouri.
Într-un fel, antimila este un soi de râvnă. Este ceea ce chiar nu ai avea de ce să faci, spre a-L insulta pe Dumnezeu, în aproapele tău.
Mânia îşi are diavolii săi, lăcomia idem, la fel şi trufia. De ce fel or fi, oare, diavolii antimilei? Să fie, oare, un soi aparte de diavoli ai gratuităţii, ai excesului de zel? Ei să fi cerut, pe lângă cruce, cununa de spini şi buretele cu oţet?
Deja am mers cam departe. Mă fascinează, însă, ceea ce nu este (numai) batjocură, (numai) cruzime, (numai) răutate ci câte ceva din toate astea şi, în plus, cu un je ne sais quoi ce parcă face să se înfioare îngerii, a jale. Toate păcatele fac să se înfioare îngerii...Bine, atunci chestia asta compusă, antimila, face să li se ridice şi un nod în gât.
Mda, încă mai am de lucru la definiţie. Ieri, antimila părea a fi ceva, azi pare a mai fi şi altceva, mâine cine ştie ce, unde şi cui se va mai întâmpla, de va apărea în alt chip. Este larg răspândită şi polimorfă.
Unul şi acelaşi lucru îl ştiu sigur- că este ceva de care trebuie să te fereşti şi să te rogi să fii ferit.
Bucureşti, septembrie 2003
Trădarea de sine sau Despre un fel anume de iubire
(Prolog)
Am dus cu mine o idee, am plimbat-o prin noroiul tomnatec al câtorva păduri şi pe nişte nisipuri ude, pe care zadarnic le împingea vântul, ca pe miriade de păsări rănite, fiindcă ploaia i-a luat-o înainte şi le-a cuminţit. După cum nu zburau firele ude, aşa nici mintea mea nu voia să lase cuvintele să prindă avânt şi să aterizeze pe hârtie.
Mi-a luat o vreme, până să mă apuc să scriu, la umbra unei idei iscate cu multe zile în urmă, pe când lumea se mai topea, încă, lent, prea lipsită de ploaie, pe când toate firele de nisip şi-ar fi dat, bucuroase, zborul pe o picătură care să le cuminţească.
Era o întristare veche în ideea asta, care nu voia să se lase prinsă şi ţintuită pe hârtie.
Umblam, cândva, printr-o pădure, căutând, ca de obicei, reptile, amfibieni şi orice şi-ar mai fi încrucişat drumul cu al nostru.
Mergând aşa, pe unde mai rar te întâlneşti cu omul, ai o puternică senzaţie de Dumnezeu. Natura parcă nu ştie decât de El, deşi pe (dese) alocuri noi ne-am străduit s-o facem să ne asculte cu forţa, ca nişte umbre neroade de stăpâni ce-am devenit, după încălcarea poruncii celui mai mare dintre stăpâni.
Copacii porneau din pământ şi ajungeau în cer, ca de obicei. Toate firele de iarbă, toate tulpinile purtătoare de flori sfidau neputinţa noastră de a da viaţă. Sau nu, nici măcar nu era sfidare, ci un soi de ceartă calmă- vedeţi, vedeţi că nu sunteţi dumnezei, de ce stricaţi ce nu puteţi face? Noi nu, mă apăram, în gând. Alţii da, şi împărţiţi cu ei vina de a nu fi avut grijă de noi, după cum vi s-a încredinţat...
Măcar că ne apropiam de acea margine a pădurii unde locuitorii aşezării învecinate au grijă să-ţi reteze cheful de metafizică depozitând gunoiul în mormane mai mult sau mai puţin organice, dintre care unele deosebit de generoase cu miasmele, aş fi continuat să mă cert cu propriile mele idei, atribuite unor creaturi vegetale, care n-au altă treabă decât să fie, fiinţa lor ridicând fără vorbe şi gânduri slava căreia noi uităm să-i dăm glas sau măcar s-o gândim. Mintea mea a amorţit, însă, a jale.
De la jumătatea unui morman de moloz mă privea Mântuitorul lumii, Creatorul plantelor cu care mă sfădeam, al pământului pe care umblam, al cerului pe care încă mai arde soarele, în ciuda netrebniciei noastre, al meu şi al celui care-I aruncase icoana la gunoi.
Din iconiţa de hârtie, ale cărei culori se estompaseră sub o pală timidă de praf albicios Hristos Îşi binecuvânta lumea şi pe fiii Săi, care-L dăduseră afară. De obicei, ne ţinem icoanele sus şi ne primim binecuvântările asupra capului. Şi îţi vine să te apleci sub povara bună a crucii închipuite asupra ta, să te furişezi la adăpostul braţelor ei. Când binecuvântarea îţi vine de jos în sus, de pe un morman de moloz zăcându-ţi la picioare, credeţi-mă, ai săpa bucuros o groapă, cu mâinile goale şi te-ai băga în ea, ca să rămâi mai în jos de imaginea Celui care ţi-o dă.
N-am săpat nici o groapă. Sufletul meu laş şi plin de idei fixe s-a chircit, simţind icoana batjocorită ca pe o durere în culori calde. Dar nu m-am aplecat înaintea Celui care mă binecuvânta, nici atâta cât ar fi fost necesar ca să ridic icoana din gunoi, ce poveşti cu săpat gropi şi băgat în ele (spre a-ţi sta căpăţâna trufaşă la picioarele Făcătorului) spun eu aici. L-am privit în ochi pe Hristos, m-am cutremurat gândindu-mă la cel care făcuse isprava, fiindcă, probabil, nu ai cum să-l dai afară pe Dumnezeu din casă dacă nu-L vei fi dat, mai înainte, afară din propriul suflet şi am trecut mai departe.
E neigienic şi de prost gust să umbli prin gunoi. Aşa am învăţat, aşa am aplicat.
Alţii Te-au dat afară, Stăpâne... M-a indignat fapta lor şi am cugetat îndelung asupra unora ca acestea. Dar nici că Te-am primit în casa mea...Ar fi însemnat să întind mâna prin praf, după Tine, or, aşa ceva nu este de bonton.
Desigur, am făcut altele, mai multe şi mai mari, înainte de atunci şi după. Însă prin cine ştie ce mecanism bizar al sufletului meu, asta a contat mai mult decât altele, a durut mai tare. Mi-a rămas undeva, în adâncul fiinţei, ca o zgură, jalea faptului de a nu fi ridicat din moloz un petic de hârtie colorată, din care Dumnezeu mă mângâia pe cap.
(Tabloul întâi)
Schimbare de sezon. Cele pe care le voi relata aici se întâmplau iarna, în acea bucăţică de iarnă care nu face, de fapt, parte din vreun timp- era într-una din zilele de după Crăciun.
Cineva ne-a invitat la masă. Resemnaţi, pe undeva cu gândul că va trebui încă o dată să ne luptăm cu tradiţionala tortură rafinată a îndopatului de sărbători ne-am dus, în ideea de a întâlni nişte oameni dragi, cu care să mai schimbăm o vorbă, două, pe deasupra mesei, pe care o văd, în asemenea circumstanţe, ca pe un soi de redută prostească. Toată lumea se aşteaptă s-o ataci şi să o cucereşti, măcar că n-ai nici un chef şi chiar nu înţelegi de ce trebuie să marchezi bucuria Naşterii Domnului prin păcatul lăcomiei şi al preasăturării.
Ca la orice întâlnire la care oamenii se luptă să găsească un subiect de conversaţie mulţumitor pentru toţi cei n invitaţi s-a discutat despre „iarna nu-i ca vara”, despre filme şi despre mâncare. Subiectul „mâncare” a conţinut şi subtema „condimente”. Care nici nu ţi-ai închipui, la prima vedere, ce rafinat prilej de a emite comentarii nelalocul lor poate oferi.
Apa sfinţită nu se strică din cauza busuiocului...
Am rămas uitându-mă. Comentariul venea din partea unei persoane care îşi asumă o identitate creştină.
Cum adică,,,(şi iar virgulă),,, din cauza busuiocului? am întrebat, retoric.
Păi da, din cauza busuiocului. Odată am uitat în cuptor nişte pui cu sos în care pusesem şi busuioc şi când l-am găsit, după cinci zile, nu se stricase.
Admit, n-am mai articulat nimic. Chestia cu puiul mi-a luat graiul.
Virtuţile conservante ale busuiocului au început să fie demontate pe baze experimentale. Respectiv, cineva a replicat că a avut apă sfinţită în sticle fără busuioc şi tot nu s-a stricat. După care, aceeaşi persoană a început să povestească despre nişte studii făcute în Occident, unde, în agheazmatarele din bisericile catolice s-au găsit tot soiul de microorganisme, unele dintre ele patogene pentru om (no further comments).
La un moment dat, altcineva m-a întrebat, aparte de gălăgia pe care o făceau ceilalţi, Oana, totuşi, de ce nu se strică apa sfinţită ? Am rânjit stins, purtând, în continuare, în minte, imaginea unui pui de cinci zile, încăpăţânându-se să-mi colmateze parte din circuitele neuronale. Era nevoie să arăt că puiul şi apa sfinţită nu au absolut nimic în comun, nici cea mai vagă aromă de busuioc, să fac asta pe scurt şi, totuşi, să conving. Din motive...teologice, am emis, către urechile atente ale interlocutorului, gândindu-mă, în acelaşi timp, că este o replică ciudată şi suficient de non- informaţională. A mers, însă. A mers...
Aha...am înţeles. A dat din cap, ferm, cu aerul cuiva căruia i se confirmă o ipoteză, într-o chestiune serioasă, iar eu am răsuflat uşurată, bucurându-mă de prezenţa acelui om, care nu pretindea să i se explice mecanismele harului, odată intuite şi care părea să nu fi dat, de la bun început, nici doi bani pe istoria puiului veşnic tânăr şi ferice.
Să mai aud pe cineva zicând că eficienţa ierurgiilor depinde de credinţa primitorului...Aiurea! Punem busuioc.
Iertate să-mi fie amărăciunea, cutezanţa, urma de răutate din precedentul comentariu. Nu-mi este dat, nici n-are rost să o mai spun, mie să judec sufletul altcuiva, ezitările lui, reaua dominanţă a unei aşa- numite raţiuni libere care nu vrea să-şi îngăduie să admită lucrurile mai presus de fire. Grotescul demonic al paralelei dintre friptura de pui şi apa sfinţită a stârnit, însă, se vede, în mine, o revoltă care conţine şi nişte ecouri ale răului.
Fusese o zi liniştită şi îmi îngăduisem să mă relaxez, să ies puţin din timpul contradictoriului, al explicaţiilor, al disputelor şi iată că la masa unde ne adunasem să sărbătorim Naşterea unui Dumnezeu în care credeam, de bine, de rău, cu toţii, îmi aterizează în urechi o asemenea bazaconie. Mai mult, ea vine din partea cuiva care pretinde a fi membru conştient şi activ al unei biserici, în timp ce o altă persoană, despre a cărei credinţă nu ştiam mare lucru şi care nu părea a fi susţinută de prea multe elemente „teoretice” îmi arată că acceptă necondiţionat fapte care se înţeleg cu sufletul, nu cu mintea. Primul personaj s-ar apuca să cotrobăie prin lumânările de Înviere de la Ierusalim după mecanisme de autoigniţie, salutând, în stânga şi în dreapta, cu Hristos a înviat!, în timp ce al doilea ar şti să se bucure, pur şi simplu, de focul venit din cer, măcar că, de obicei, nu participă la slujbele bisericii.
Cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale le arăţi cui vrei. Se vede, însă, că nu vom fi prea curând în stare să-Ţi strângem bobul de muştar- ce uşurare, munţii vor rămâne la locul lor, altfel, cine ştie, trebuia s-o iau peste Ararat, ca să ajung pe litoral şi m-aş fi împiedicat de cei care tot calculează cât spaţiu era pe arcă.
(Tabloul al doilea)
V-am povestit ce mai facem, uneori, cu chipul lui Dumnezeu din icoane sau din noi, e vremea să aflaţi ce facem cu sfinţii Lui.
Există câte un loc asupra căruie stăruie câte o istorie ciudată, câte un păcat colectiv, care, fireşte, nu stă în calea soarelui şi lucrurile par să se desfăşoare normal, viaţa să curgă lin prin părţile acelea, până când, la un moment dat, cerul plânge anume pentru acel fapt.
Un astfel de loc este Niculiţelul.
La Niculiţel, ploaia a dezvelit, după cum bine se ştie, cu decenii în urmă, un mormânt, în care dormeau „martirii lui Hristos” Atal, Camasie, Filip şi Zotic, precum şi doi necunoscuţi care se aduseseră pe sine jertfă uneia şi aceleiaşi credinţe.
Ce-am făcut noi, ce-au făcut cei de atunci cu moaştele sfinţilor? Parte dintre ele au fost târâte pe drumuri, până la Bucureşti şi înapoi, iar altele...s-au pierdut. Da, I-am pierdut Domnului sfinţii. Cei doi martiri necunoscuţi au dispărut, se presupune că în vreun institut de studii profanatoare.
Când şi când, rar, după cum îl ajută bătrâneţile vine la bazilica martirică din Niculiţel un călugăr, să ceară iertare, să plângă, să-şi toarne sare peste rănile sufletului, nu pot să ştiu ce caută bietul de el să afle la mormântul de-acuma gol. Se învinovăţeşte pentru pierderea moaştelor fără nume şi va purta, probabil, cu el în propriul mormânt durerea aceasta. Când au fost descoperite moaştele, ca în orice vreme de persecuţie creştinii au vrut să le ascundă, să le salveze de ieroselia „ştiinţifică” pe care o presimţiseră din partea arheologilor şi antropologilor fără de Dumnezeu care fuseseră chemaţi să constate valoarea descoperirii (ne referim, fireşte, la valoarea culturală, istorică, doar nu la altceva). Cineva a strâns într-un săculeţ rămăşiţele sfinte ale celor doi necunoscuţi care îşi împărţeau mormântul cu Attalos şi ai săi şi a vrut să i le încredinţeze unui călugăr, acum bătrânul care vine la Niculiţel ca să poată plânge. Atunci, s-a temut, s-a cutremurat, s-a considerat nevrednic de a adăposti sfinţi, de parcă n-am fi cu toţii nevrednici. Acum nimic nu-i poate ostoi durerea acelei vechi ispite de dreapta.
Locuitorii din Niculiţel susţin că în fiecare 4 iunie, când se face pomenirea sfinţilor martiri se porneşte ploaia, se aprind fulgere şi se sparg trăznete peste capetele celor adunaţi să-i cinstească. Mă tot întreb ce să fie...Oare nu trebuia să se mute moaştele de la Niculiţel, nici măcar la mănăstirea unde au fost depuse, spre închinare? Sau, de dincolo de vremuri şi de lume ostaşii lui Hristos îşi plâng camarazii părăsiţi în necinste, în vreun dulap de institut?
Prima dată, ploaia a spălat mormântul, descoperindu-ne ceea ce, se vede, nu meritam. Acum ce va să se petreacă, pentru a-i regăsi pe cei doi martiri necunoscuţi? Incendiu, cutremur? Ce deschide tainiţele institutelor atee?
Între timp, s-a mai întâmplat ceva ce nu are cum să mângâie durerea nici unui bătrân călugăr venit să-şi stingă ochii în plânsul iubirii. Acelaşi „om de ştiinţă” care, odinioară, i-a luat pe Atal şi ai săi ca pe nişte piese antropologice, rămas consecvent în atitudinea faţă de martiri, i-a smuls de sub altarul bazilicii în care fuseseră îngropaţi pe sfinţii Epictet şi Astion.
Istoria s-a repetat, iar arheologie, iar antropologie, iar sacrilegiu. De data aceasta, moaştele au fost mai repede scoase din ghearele profanologilor. Doar cu capetele celor doi mucenici nu este prea clar ce s-a întâmplat. În ziare s-a precizat, cu ostentaţie, că au fost descoperiţi fără capete, dat find că au fost martirizaţi prin decapitare. În popor umblă, însă, vorba că, după cele întâmplate, odinioară, cu sfinţii de la Niculiţel, demonii au vrut, acum, mai mult. Capetele celor doi sfinţi ar fi fost vândute drept piese antropologice (evident), de către descoperitorul lor şi ar fi părăsit ţara.
N-a plouat, de ziua sfinţilor Epictet şi Astion. Probabil că, dacă s-ar fi întâmplat, nu cu apă ar fi plouat...Deşi, vorbesc prostii. Mereu va fi în ceruri atâta iubire încât să ne putem pierde sfinţii, sau să-i vindem şi să nu ne crape tăriile, în cap. Şi totuşi...
Odinioară L-am vândut pe Hristos, dar asta trebuia să se întâmple, ca să fim scoşi din amăgirea celui care credea că-L poţi târgui pe Dumnezeu. Ce paradox va fi ascunzând, astăzi, vânzarea unor moaşte? Mă tem că nici unul. Pe Iuda l-a ucis conştiinţa. Arheologul sacrilegiu adulmecă în continuare după sfinţi.
(Tabloul al treilea)
Urmăresc un anume ziar, care publică destul de frecvent articole conţinând ceea ce au înţeles autorii lor din cutare sau cutare subiect ştiinţific. Uneori, respectivele denaturări de fapte au legătură cu bioetica. Aşa am ajuns să văd şi blestemăţia despre care urmează să vă povestesc.
Mi-a atras atenţia un titlu de pe prima pagină a ziarului cu pricina. Ca de obicei, era o chestiune despre care cuiva care chiar se ocupă cu ştiinţa îi era clar de la început că este o găselniţă a unui păcăne- taste aflat în căutare de senzaţional, chiar şi cu preţul stupizeniei- Oamenii vor fi făcuţi supă la plic.
Ha- ha- ha, ce prostii mai scriu şi ăştia...Articolul era despre diferite metode de conservare a cadavrelor omeneşti, amintind şi pe bogătaşii ţicniţi care recurg la ele în speranţa că într-o zi vor fi readuşi la viaţă. Unde este împăratul sau ostaşul, bogatul sau săracul?...Olarul stă la roata lui şi cântă/ Învârte roata vieţii trecătoare/ El mândre cranii de-mpăraţi frământă/ Şi-uscate mâini de cerşetoare...şi altele, care-mi veneau în minte, printre zâmbete, la citirea aiurelilor din jurnal. Povestea cu supa la plic era legată de liofilizare, metodă prin care se elimină apa din celule, un soi de deshidratare temporizată care serveşte la păstrarea culturilor de microorganisme, dar şi la uscarea legumelor din (într-adevăr!...) supa la plic.
Câtă vreme n-am observat ce conţine o imagine care însoţea articolul, am putut râde în voie de nerozia cumpărătorilor de nemurire şi a căutătorilor de senzaţional. Nu ştiu nici eu cum, n-am observat, pur şi simplu, decât într-un târziu fotografia aceea. Ca ilustraţie la articolul care vorbea, complet haotic, despre mumii, supă la plic, bogaţi nebuni şi escroci care promit oamenilor nemurirea fusese pusă (Dumnezeule din cer şi de pretutindeni!!!) o fotografie a părintelui Lăcătuşu. Şi iar mi-a venit să urlu...
N-am reuşit să detectez nimic ce ar fi putut lega fotografia de conţinutul articolului, în afara eventualităţii în care autorul era atât de neştiutor, nesimţitor şi necredincios încât să nu realizeze că moaştele sfinţilor n-au nimic de a face cu mumificarea, liofilizarea şi celelalte. Batjocura blasfemică pe care o reuşise, cu sau fără intenţie era, însă, certă, prezentă, vie şi urât simţitoare.
De unde atâta pică pe sfinţi, oameni buni? La noi, nu la demoni.
(Tabloul al patrulea)
De curând am văzut o scenă care, dacă m-aş încumeta s-o povestesc mai des şi cu glas tare ar deveni, probabil, emblematică pentru societatea iubitoare de desacralizare în care trăim. Cu greu m-am hotărât, însă, să scriu despre asta, aici şi acum, când, deja, drumul a fost deschis de cele câteva pagini despre atentate la har pe care le-am umplut.
Mda...
Veneam de la o înmormântare la care slujiseră doisprezece preoţi şi la care nu se văzuseră/ auziseră scenele şi comentariile cu care te mai întâlneşti în astfel de ocazii, despre cum Dumnezeul crud şi neîndurător l-a luat pe răposat înainte de vreme- în paranteză fie spus, poate să fi fost acela de-o vârstă cu societatea naţională de căi ferate, că tot „înainte de vreme” va fi fost răpit dintre ei săi. Reconfortant (avem, de altfel, un Dumnezeu neîndurător- corect- nu S-a îndurat de Sine, când a fost să Se răstignească).
Cum mergeam pe şoseaua destul de liberă, trasă prin mijlocul câmpiei am văzut, de departe, un autoturism tras pe dreapta şi semnalizând avarie. M-am uitat după proprietar şi l-am zărit prin apropiere. A fost o scenă de câteva secunde şi acelea gonite prin faţa ochilor mei în viteza maşinii, dar cu totul memorabilă prin conţinutul ei şi asta în ciuda eforturilor mele de a mi-o şterge din minte, alături de altele, cu care-şi împarte demonii.
Avaria era, de fapt, clasica „pană de tufiş”. Numai că omul nostru atinsese noi culmi în materie. Am văzut fel de fel de lipsiţi de bun simţ dând curs fiziologiei în văzul lumii, unde vrei şi unde nu vrei. Acesta, însă, fusese pudic şi se ascunsese de ochii trecătorilor. Ca omul binecrescut, s-a ruşinat de a-şi expune neputinţele trupului şi a găsit un loc în care să se desfăşoare fără să-l vadă nimeni. Unde? În spatele unei troiţe, mai precis al adăpostului unei troiţe, singura construcţie după care puteai să-ţi faci nevoile, pe o bună bucată de drum.
Evident, cu condiţia să nu te deranjeze semnificaţia acelei construcţii. Ceea ce, se vede, nu fusese cazul. Pentru el, am dedus eu, luptându-mă cu puternica senzaţie de greaţă a creierului, care spre deosebire de cea a stomacului nu are rezolvări la fel de facile, aceea era, pur şi simplu, o căsulie de beton, cam anapoda, suficientă, însă, pentru scopul său.
Că acolo poposise Duhul, sfinţind coşmelia aia urâtă şi purtând-o, astfel, dincolo de frumos şi de urât, părea să-i fie străin. Se vede că oamenii continuă să-şi înveţe copiii decenţa trupului, uitând, însă, să-i înveţe despre cea a sufletului.
Cu nişte ani în urmă, am văzut un puşti a cărui imagine părea chintesenţa a tot ce poate stârni oroare mămicilor onorabile. Era murdar, şleampăt şi se ştergea la nas cu mâneca bluzei, în mijlocul străzii. M-a amuzat, prin nonşalanţa cu care patrona strada din centrul capitalei pe care se petrecea scena. Deodată, însă, mi-am înghiţit zâmbetul. Continuând, de altfel, să-şi frece nasul cu mâneca, puştiul zbierase la mine, omul curat şi decent, care mă închinasem strâmb, trecând prin faţa bisericii şi închipuindu-mi că fac o măreaţă faptă de credinţă- Nu aşa, nu aşa se face crucea!!!
În ziua aceea, văzând pe un alt „om decent” în acţiune am înţeles cât de importanţi sunt puştii murdari şi prost crescuţi care nu se sfiesc să îndrepteze oamenii „onorabili” şi bine îmbrăcaţi. Aş fi vrut să apară de undeva unul şi să urle la personajul pitit după troiţă- Nu acolo, nu acolo, măi, nesimţitorule de Dumnezeu.
Eu n-am zbierat nimic, m-am pierdut în uluire şi în goana peisajului pe dinaintea ochilor mei. N-am putut fi puştiul, n-aveam cum, din moment ce sunt omul „decent”...
(Tabloul al cincilea)
Cu câţiva ani în urmă, am vizitat Selçuk-ul, Efesul de odinioară. Umblând noi pe acolo ne-am distrat pe seama bieţilor turci, care nu ştiau de unde să ne ia, comentând deschis că suntem şi parcă nu suntem turişti. Trăsăturile evident tătărăşti ale lui Alex, precum şi cele asiatice cu mult mai estompate, însă, ale mele îi puseseră în încurcătură pe bieţii oameni.
Cea mai mare dintre bucuriile zilelor petrecute în Efes a constat în vizitarea unui loc sfânt. În Efes se află bazilica Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan, care adăposteşte mormântul ucenicului iubit al lui Hristos. O lespede enormă acoperă mormântul, iar în colţurile ei patru coloane sprijină cerul.
Ruinele bazilicii forfoteau de turişti de toate naţiile- nemţi, japonezi, americani şi altele, cu toţii tropăind avizi peste coame de ziduri tocite şi peste pardoseli vechi, înţesate cu iarbă nouă.
Stând mai multă vreme în preajma mormântului, am observat un lucru interesant. Dintre mulţimea de gângănii care mişunau prin ruine, dintre şopârlele şi ţestoasele care făceau pretutindeni trasee nici una nu-şi îngăduise drumul peste lespedea de pe mormântul apostolului. Le vedeai oriunde, numai acolo nu. Ceea ce nu se putea spune şi despre oameni, care nu se sfiau să-şi urce bocancii atât pe mormânt cât şi pe zidul în trepte al altarului.
Nu ne-am întrebat de ce armata neregulată de turişti a dispărut, la un moment dat, dându-ne pace tuturor, sfântului Ioan, gângăniilor, reptilelor şi nouă înşine. Am înţeles, însă, să profităm de calmul abia aşternut. Paznicul venit să verifice dacă mai e cineva prin ruinele a căror vizitare se oprea la orele şase a dat peste noi rugându-ne la mormânt.
L-am văzut de-abia când am terminat şi ochii noştri s-au întâlnit, din întâmplare. Aşteptase, cu răbdare şi discreţie, după unii care păreau să considere locul acela sfânt, după cum spera, probabil, zi de zi, cu succes incidental, de la sutele de turişti despre care el, credincios mahomedan ştia că provin din naţiuni creştine. Cel puţin asta i se citea pe faţă, când am dat ochi cu el- un fel de bucurie complice, că, iată, se mai roagă câte cineva la mormântul sfântului pe care îl are în grijă.
I-am făcut semn, de la revedere, întrebându-mă dacă el observase ce ştiu să ocolească gângăniile şi reptilele şi nu ştiu oamenii. Probabil că da.
(Epilog)
După toate astea, nu-ţi mai vine să tragi şi concluzii, mai ales când unele dintre întâmplările relatate te implică direct şi nu neapărat într-un mod pozitiv.
Mai am, poate, de adăugat, un pic de tristeţe celei deja încuibate aici.
Într-o zi mă duceam la ai mei. Aveam amândouă mâinile ocupate şi probabil că ofeream spectacolul cuiva care muşcă, dacă i te pui în cale, aşa cum mă străduiam să ţin în echilibru într-o mână un tort şi în cealaltă nu mai ştiu ce. Pe când mă îndreptam spre intrarea în scară, am observat venind din sens opus şi având aceeaşi ţintă ca şi mine pe un vecin de-al părinţilor mei, însoţit de un preot în vârstă, care părea chinuit de vreo durere de picioare, pe care şi le mişca destul de greu.
Am micşorat pasul, în intenţia de a da timp părintelui să ajungă înaintea mea la uşă. S-a uitat la mine, cu un amestec de nedumerire, nesiguranţă şi cu un fel de amărăciune veche. Văzând că-l aştept dinadins să intre înaintea mea s-a resemnat, cumva, cu gestul şi a intrat, într-adevăr, primul, urmând eu şi mai apoi bărbatul care îl însoţea.
Ceea ce am văzut atunci în ochii bătrânului preot m-a durut. Mă întreb de ce va fi avut parte omul acela în vremurile dinainte, în care credinţa era privită ca un semn de înapoiere răzvrătită iar slujitorii săi dispreţuiţi, batjocoriţi, vânaţi sau, pur şi simplu, ignoraţi. Oare n-a mai rămas în unii dintre ei nici un pic de nădejde în aceea că oamenii de mâine vor vedea altfel lucrurile, că din ce în ce mai mulţi le văd, realmente, altfel, că le pot arăta un respect sincer, că le pot purta drag?
Între timp, am mai găsit o iconiţă pribeagă, pierdută, după toate aparenţele, de cineva, pe stradă. De data asta, L-am luat acasă pe Hristos. E o trăznaie sentimentală, în mare măsură, ştiu, nu o mare şi reală problemă de credinţă, probabil că oamenii profund serioşi în astfel de privinţe ar putea să-mi reproşeze că am luat-o razna, că pic într-o dulcegărie neavenită, că am întins coarda, că mă alint.
Poate că au dreptate, probabil că aşa se vede, din afară. Înlăuntrul meu, însă, s-a făcut, în sfârşit, linişte, odată cu gestul acesta patetic al adunatului de pe caldarâm al unei a doua bucăţi de hârtie purtând simboluri creştine.
Câteodată mai ai, parcă, nevoie de câte un foc de paie frumos mirositoare, ca să te încălzească rapid şi plăcut, deşi ştii că nu aşa se întreţine căldura, ci cu osteneală mare, tăind buşteni din esenţe grele. Eu ştiu?...Mă întreb dacă să cutez a aduce ca probă a apărării faptul că, odinioară, Maria Magdalena a ignorat cu bună ştiinţă posibilitatea de a fi vândut mirul...Cel mai probabil că nici nu i-a trecut prin cap.
Mda...Mai bine mă opresc aici. Nu ştiu despre ce a vrut să fie, de fapt, această succesiune de relatări.
...despre mine şi despre unele dintre întâlnirile mele cu lumea.
...despre locul sacrului între noi sau
...despre cât loc mai suntem dispuşi să-I facem lui Dumnezeu în propria Sa lume.
...despre felul acela aparte de iubire din care ar trebui să se tragă credinţa, s-o sprijine, s-o hrănească, s-o împiedice să crească seacă.
...despre aceea că nu de mânia lui Dumnezeu ar trebui, probabil, să ne fie teamă, ci de tristeţea Lui.
...despre faptul că poticnirea în credinţă doare în iubire.
Bucureşti, martie 2004
Faptele milosteniei trupeşti, a concise review[1]
(Prolog)
Alăturarea celor de mai jos poate părea crudă, semănând cu o goană perversă după inumanul din noi. N-a gonit nimeni după cele relatate. Pur şi simplu s-au întâmplat, iar eu n-am făcut decât să le consemnez, e-adevărat, aşa cum le văd eu.
Ustură, dor, prin sine şi fiindcă, admit, uneori cred mai mult în prişniţa cu muştar decât în siropurile de tuse aromate, pentru copii.
Încercaţi să vă imaginaţi, însă, pentru o clipă, cum dor toate durerile omenirii toate, din întreagă vremea şi de pe tot Pământul. Nu se poate, ştiu, un astfel de exerciţiu este mai presus de firea cui nu este pe lângă om şi Dumnezeu. De aceea, nici nu ni se cere, nu este nimeni absurd, în ceruri. De ce am mai spus despre asta, atunci? Nu ştiu. Simţeam nevoia să spun ceva care să vă facă să nu uitaţi că fiecare dintre istorioarele acestea s-a scris despre oameni adevăraţi.
De asemenea, trebuie să precizez că strepezirea cruntă a dinţilor mei la auzul celor relatate mai jos, strepezire care va fi, cred, evidentă, pentru cititor, nu se adresează celor care le-au făcut, ci faptelor în sine, manifestărilor de moment ale unor oameni despre care este inutil să repet că nu avem putinţa, dreptul, căderea de a şti cum îi va găsi ziua de mâine sau cea de apoi.
Tuşele groteşti adăugate nu sunt intenţionate a caricaturiza oamenii ci a sublinia spre a vă deveni oricât de odios posibil urâtul jalnic al celor întâmplate, care, însă, să nu uităm, nu vine din oameni, ci este împrumutat, ocazional, de la depozitarul său de drept.
(Tabloul întâi sau A primi pe cei străini)
Seară de decembre, Crăciun, pe un drum naţional, la fel ca peste tot pe unde cetăţenii se declară creştini, în cadrul recensământului populaţiei. Nămeţii au cotropit drumul şi curţile, forţându-le să fraternizeze, abolind limitele spaţiului personal. Zăpada care odată ninsă peste lume ar fi trebuit să se topească, de cum atingea sufletele oamenilor, a îngheţat, însă, albă şi tristă.
De pe drumul care nu se mai cunoaşte de troiene mici pete colorate strigă către cer, zdrobind metalic armonia tăcută. Până mai azi, au fost maşini. Acum, sunt conserve, sau carcere, sau adăposturi, sau chiar locuinţe, depinde cum priveşti problema. În condiţiile în care la o bătaie de aripă de înger se află case adevărate, cu oameni înăuntru, nu mai este aşa greu de subliniat varianta corectă.
Şi obiectele cu pricina conţin oameni. Oameni îngheţaţi, flămânzi şi consternaţi. Nu sunt conserve, nu sunt carcere, nu sunt adăposturi, nu sunt locuinţe, fiecare dintre ele îşi păstrează, însă, deschisă opţiunea de a se transforma în sicriu. Sicriul la purtător al călătorului mort de o zi de naştere.
Pentru întreaga lume, Se naşte Dumnezeu. Oamenii sărbătoresc. Ar vrea să-L cheme pe Hristos la ei în casă, bineînţeles că ar vrea, cine nu şi-ar dori să-i calce pragul Dumnezeu? Doar că El se tot împotriveşte să intre, spunând ceva, ce, din motive obscure, nu se aude. Dacă şi-ar destupa urechile sufletului, oamenii ar înţelege că nu poate intra la ei fiindcă are treabă, e ocupat să le ţină de urât fraţilor lor întru Sine, pe care i-au lăsat în zăpadă, afară, la vreme de noapte, probabil ca să se uite după stea.
Acestea s-au întâmplat de-adevăratelea, în iarna lui 2003. Oameni blocaţi de nămeţi şi-au petrecut Crăciunul în maşini, în viscol, în condiţiile în care viforniţa nu-i oprise cine ştie unde, departe de vreo aşezare ci chiar în mijlocul satelor. Mă întreb dacă acelora, din case, nu le-au stat sarmalele în găt măcar aşa, cât un bob de orez.
Oare s-a colindat, în satele acelea?
Oare au trecut copiii, cu steaua, pe sub nasul celor amorţiţi în autoturisme?
Se spune la mulţi ani, de Crăciun, de ziua noastră, a tuturor…Nu pot să nu mă întreb, dacă ar fi fost un Paşte cu troiene şi salutul zilei începea cu “Hristos…”, li s-ar fi făcut, mai degrabă, ruşine?
Trebuie să le recunoaştem un merit, să nu zic un supramerit, unora care, mişcaţi pe sub crusta de pragmatism de felul nenorocit în care-şi petreceau alţii, în poarta lor, sărbătorile, le-au făcut…ceai şi li l-au dus să-l bea care pe unde se afla, ca nu cumva să-i deranjeze din maşinile în care le era prea cald şi prea bine.
Probabil că, începând cu ziua de 25 decembrie 2003, în iad se serveşte ceai. De ce, adică, să se irosească asemenea iniţiative rafinate?
(Tabloul al doilea sau