“Comentariul fracţionat” a fost ocazionat de disputele asupra unei prevederi din Statutul BOR, conform căreia Patriarhul BOR ar putea înfiinţa stavropighii, mănăstiri aflate în administrarea sa directă. Clerici din diferite trepte şi-au exprimat îngrijorarea faţă de această prevedere. Cel puţin după ultimele ştiri (din 29 februarie), problema este şi nu este rezolvată. Patriarhia a comunicat că se vor face modificările solicitate de către cei care au sesizat problema, dar nu în Statut, unde cer aceştia, ci într-un alt document. Cei care au făcut sesizarea arată, însă, că acest document este inferior Statutului şi derivat din acesta - prin urmare, statutul ar trebui modificat, nu „regulamentul” despre care se vorbeşte. Între timp, presa comentează tirania patriarhală şi modificarea abuzivă a Statutului BOR, se vorbeşte despre posibila înfiinţare a unui centru ecumenic la Techirghiol, şi asta la numai câteva zile după ce se comentase scandalul care a însoţit primii paşi făcuţi în alegerea mitropolitului Moldovei.
Personal, m-am săturat de faptul că, de la o vreme încoace, BOR oferă, în mod constant, astfel de subiecte, către media. Dragi păstori, când o să vă daţi seama, cu toţii, din Deal până în ultima vale, că ar fi oribil să mergeţi pe cea lume purtând răspunderea pentru a fi pierdut poporul lui Dumnezeu, pe drumul dintre două scandaluri? Reuşim şi noi, iată, să ne asemănăm cu Constantinopolul în ceva, dacă un alt Ioan Gură de Aur întârziem să dăm Bisericii.
Nu zic, o fi vina cui generează primul scandalurile, dar, pe de altă parte, cine a permis să se ajungă în situaţia actuală? Cine e mai vinovat, tiranul sau scandalagiul, care au o maaare problemă spirituală, sau cei care tolerează să prindă rădăcini tirania şi care lasă scandalagiii să se cocoaţe suficient de sus încât să asurzească cetatea, când îi apucă?
În afară de asta, tirania o fi existând, dar parcă nu forma ei de manifestare reprezentată de înfiinţarea de stavropighii peste capul chiriarhului locului ar fi problema noastră numărul unu. Dar, iată că pentru a o disputa pe aceasta ne organizăm, şi se aude glasul păstorilor şi al turmei. Asta, în timp ce de grozăvii precum ecumenismul se plânge o mână de anonimi din popor.
Ţara arde, părinţi şi fraţi ai noştri. Iar nouă ne lipseşte tichia de mărgăritar, care, pe plaiurile mioritice, pare a se potrivi cu orice - cu mitra, cu camilafca, potcapul, precum şi pe capul descoperit al laicului. Vorba înaltului nostru vizitator de pe vremea unor (alte) măreţe fapte ecumeniste, papa Ioan Paul al II-lea - „no jealousy”.
Comentariu fracţionat
- sau despre ecumenism (iar) şi stavropighii (În premieră) -
de Oana Iftime
A. Stau şi mă uit, la balamucul din jur ...- aici răsar cei care îmi reproşează "stilul jurnalistic", pe care ei îl consideră inadecvat pentru scrieri pe "teme duhovniceşti"; acestora, le voi explica (iarăşi), că:
1. Nu scriu pentru a ne citi doar noi între noi, cei preocupaţi de "teme duhovniceşti".
Ce sens are să scrii ceva din care oamenii să nu-şi mai amintească nimic, peste o jumătate de oră, din pricina terminologiei străine limbajului curent şi unui stil greoi, neprieten cu minţile obosite de alergătura cotidiană, care îşi cer nu un alt fel de povară, ci puţină odihnă?
2. "Teme duhovniceşti"? Ce-or fi acelea? Aş putea da o definiţie standard, dar aş putea, totodată, să afirm că orice este "temă duhovnicească", orice fapt, orice întâmplare cotidiană, orice moment din viaţă.
Acesta este un mare secret- nesecret al ortodoxiei- că noi ar trebui să privim mereu prin ochi de creştin, este vorba despre chiar ochii noştri, înnoiţi la botez, nu despre o pereche de ochelari cu lentile ortodoxe, pe care să-i punem şi să-i scoatem, după cum obosim de purtare.
Dacă nu am permanent în minte relaţia personală dintre mine şi Dumnezeul meu, de ce şi pentru ce mă mai numesc ortodox? Ortodoxia nu este o ocupaţie, cu program de opt ore pe zi, nici o filozofie la care să nu te gândeşti decât între mese şi obligaţiile cotidiene. Ea este un mod de viaţă, modul vieţii în Hristos (parcă am mai spus asta pe undeva, dar o repet; este o bucurie prin miezul căreia m-aş învârti la nesfârşit).
B. ...şi mă întreb - este balamucul opţional, obligatoriu, sau firesc? - şi aici răsar cei care îmi spun că judec, iar lor le voi spune:
1. Că nu judec pe nimeni, ci constat o situaţie pe care nu ştiu cum să o numesc, altfel. Şi că, dacă ar fi să-i judec pe unii şi pe alţii, i-aş judeca nu în sensul vinovăţiei faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, aceasta nefiind sub nicio formă treaba mea, ci în sensul trădării de sine. Să ne uităm la noi, oameni buni, fiindcă buni am putea fi, cu toţii, după cum am fost creaţi, hai, nu până la ideal, dar măcar într-o proporţie aflată în defavoarea răutăţii...
2. Că există procedeul întrebării retorice, care transmite nu un raţionament sau rezultatul său, ci un sentiment, iar în această anume întrebare mi-am pus tristeţea.
C. Şi, în loc de răspuns la întrebarea anterioară, îmi vine în minte imaginea Copilului care plângea fiindcă îi rupsese Arie haina - aici vor sări cei care spun că fac insinuări dulceag-otrăvite, vrând, de fapt, să arăt, acuzator, tendinţele ecumeniste (într-o altă formulare, tendinţele de a se îmbrăţişa frăţeşte cu tagma lui Arie) ale unora dintre clericii noştri. Lor le voi spune că:
1. În mintea mea, accentul nu a căzut pe Arie, ci pe tristeţea unui copil căruia cineva i-a făcut una ca asta.
Ce fel de om poate face aşa ceva? Ce fel de om se îndură să rupă hăinuţa unui copil? Noi, adulţii, cei răspunzători pentru ocrotirea copilăriei, cum să facem aşa un gest? Ai rupe, omule, haina unui copil? Ai putea să stai să te uiţi cum face altcineva asta? Şi nu pentru posibile consecinţe tragic-practice, cum că ar muri copilul de frig. Să zicem că este nemuritor...Dar cum ţi-ai putea suporta, singur, gratuitatea întru urâţenie a gestului tău?
2. În gestul de a arăta, accentul cade exact pe arătare.
Şi, oare, pentru cine se face arătarea? La cer se vede. Vorba cuiva din public, la "sfinţirea" crucii de la Sibiu, "oficiată" de către ortodocşi împreună cu reprezentanţii a şase alte "culte" - "se vede şi de jos, din oraş, se vede şi de sus". Bine zis... Vox populi, vox Dei, şi nu doar când este vorba despre treburile organizatorice ale cetăţii (pe acolo s-ar putea să mai vorbească şi dumnezeii neamurilor, în cazul de faţă cred că s-a spus adevărul) .
Să nu ne îndoim că se vede, de sus. Atunci, pentru cine arăt? Păi, pentru oameni, poate deschid ochii, şi îşi iau seama, cât mai au vreme. Cu toţii suntem capabili de mai mult, iar Dumnezeu se lasă iubit de oricine. Pericolul stă la noi, să nu nimerim cu iubirea pe lângă, dăruindu-o nu lui Hristos, Adevăratul Dumnezeul nostru, ci vreunui produs al imaginaţiei tagmei lui Arie. Poate că aşa a ajuns şi acela să rupă hăinuţa Copilului...A încercat să i-o fure şi să îmbrace cu ea pe un alt copil şi să-l dea drept Emanuel şi, văzând că hăinuţa nu se potriveşte nicicum altcuiva decât numai lui Emanuel, Cel singur Dumnezeu, de necaz că nu i-a ieşit înşelătoria, s-a apucat să I-o rupă.
Să ne întrebăm, cât mai avem vreme de viaţă- vrem să fim înşelători? Vrem să încercăm, nebuneşte, să îmbrăcăm pe satana cu haina lui Emanuel? Asta este clar că nu se poate. Şi atunci, vom face ca Arie? Vom încerca să rupem haina, numai să Îl lăsăm pe Emanuel fără ea, într-un fel sau altul? Nici asta nu se poate. Arie a murit purtându-şi iluzia, hăinuţa a rămas întreagă, de fapt, dincolo de înţelesul imediat al arătării Copilului, Biserica cea Una neputându-o birui nici porţile iadului. Doar nişte oameni s-au făcut pe sine zdrenţe, despărţindu-se de Hristos. Vrem să ne facem şi noi zdrenţe? El nu ne opreşte, fiindcă ne respectă libertatea de a-L respinge, numai noi putem să ne oprim, pe noi înşine.
3. Cât despre clerici...
Trebuie să fie teribil să ai "meseria" cu cea mai mare răspundere de pe faţa Pământului. Măcar de o parte infimă din această răspundere îmi pot da seama, intuitiv, şi de aceea îi "ating" pe donatişti pe oriunde îi găsesc. Dar aceasta nu înseamnă că slăbiciunea mea faţă de omul încercat fiindcă în mâinile sale a pus Dumnezeu mijloacele de a-şi recupera semenii din copitele necuratului acoperă şi pe cei care batjocoresc exact aceste mijloace.
De ce mă încearcă, în privinţa preoţilor cu diverse slăbiciuni umane doar tristeţea blândă faţă de faptul că nu se străduie să fie ceea ce ar putea să fie, şi se (de)lasă să fie (doar) ceea ce sunt, în timp ce faţă de cei care batjocoresc pe Hristos prin fraternizare cu ereticii mă încearcă o furie pe care nu mă sfiesc să mi-o recunosc? De ce, până la urmă, accentul ajunge să cadă pe Arie, chiar în moalele capului său de care trag dracii, şoptindu-i "învăţătură nouă", în fresce?
Din mai multe motive...Voi da numai unul, pe cel mai meschin - poate percutează, poate, dacă de Dumnezeu nu ne doare, ne va durea (tot) de noi... Atâta vreme cât nu ne despărţim de Biserică, avem, cu toţii, unde ne mărturisi păcatele, fie ele oricât de grele, unde primi iertarea, unde să-Şi îmbrăţişeze Hristos fiii şi fiicele risipitori/risipitoare. Dar dacă vin lupii şi ne împart în pâlcuri zălude, rătăcite de Păstorul cel Mare, minţindu-ne în faţă, cu minciuna unui dumnezeu mincinos, dacă în loc de ortodoxie suntem, tiptil, tiptil, strămutaţi în erezie, unde ne mai ducem?
Neruşinările se iartă, mai puţin, însă, cele faţă de Duhul, pe Care demult l-a cunoscut omenirea, şi tot se face că habar nu are de El.
D. Dacă tot am ajuns la neruşinare, care o fi cea mai mare neruşinare posibilă? - iar aici deschid gura cei care îmi reproşează neruşinarea de a cerceta neruşinările altora, şi lor le voi spune:
Nu vă ambalaţi, dragii mei, o să emit un răspuns în nume propriu, pe care oricine este liber, de la Dumnezeu, să-l conteste.
E. Cred, sincer, că cea mai mare neruşinare este cea de a-I explica lui Dumnezeu cele despre Dumnezeu. Şi iar vom avea, probabil, intervenţii din public: Cine-s nebunii care să facă aceasta, nu vezi că foloseşti vorbe mari şi că o iei pe câmpiile lirice?
Păi, fraţii mei, nimeni alţii decât cei care, nemulţumiţi de cuvintele pe care Hristos le-a rostit Însuşi, cu preasfânta Sa gură, şi de cele ale Duhului, grăind în Biserica cea Una, scornesc ediţii revizuite şi adăugite ale învăţăturii ortodoxe.
Uitaţi-vă, e plină lumea de ei. Sunt grupaţi în "confesiuni creştine" "eterodoxe"- am pus separat ghilimelele, întru ilustrarea situaţiei actuale, în care vorba din urmă se tot clatină, la bobârnacele date de "ortodocşii" ecumenişti, până ce, într-o zi, o vor dărâma şi vârî, discret, sub covoraşul roşu întins până la altar, ca să le fie pasul moale celor care vor forma noi şi noi procesiuni pan-eretice.
Majoritatea eterodocşilor habar nu au că rătăcesc pe nişte figurate maluri ale Styx-ului, ca umbre ale oamenilor care ar putea să fie. Iar noi, cei la care locuieşte Adevărul, nu doar că-i lăsăm pe aceia în condiţia de umbre peripatetice, dar o mai luăm şi noi, cu veselie, pe gura infernului, mai împingându-i şi pe alţii, în drum.
În fine, probabil că ereticii care vin să se pupe cu "ai noştri" la nivel înalt ştiu cât se poate de bine ce sunt ei, ce suntem noi, şi ce ne fac, numai cu o singură pupătură. Aceasta, însă, este treaba lor, cu Dumnezeu. Fapt independent de care la noi se află vina că, în loc să punem pe focul mărturisirii învăţăturile lor mincinoase, curăţându-ne şi invitându-i la curăţire, cu adevărată dragoste de oameni, cea întru Adevăr, îi poftim printre noi, introducându-i direct pe uşa din faţă şi îmbrăţişându-ne cu ei în numele hulei.
F. ...oricum, părem să fi luat o [aparentă] pauză de la grija faţă de Copilul pe Care de sute de ani Îl tot aleargă diverşi ticăloşi, ca să-I fure veşmântul, pentru a ne certa pe concepte precum "regulament", "tiranie", "stavropighie" şi altele. Aici voi auzi, probabil: "Nu vorbi despre ceea ce nu cunoşti."
Corect, aveţi dreptate. Doar că- slăbiciunea mea, mărturisită public- nu ştiu de ce, nu reuşesc să văd filonul eroic în nişte certuri administrative, fie printre ele şi ţâfne binecuvântate, orientate către stoparea tiraniei nascente.
Nascentă să fie, oare? Se zice că s-au mai auzit strigăte de oameni chinuiţi, când şi când. Atunci, care a fost problema? Aceea că strigătele au fost, mereu, ale altora? Sau ce? Ce a împiedicat, până acum, binecuvântata revoltă împotriva nedreptăţii? Fiindcă unii spun că tirania s-a născut demult şi că e pe cale să şi îmbătrânească în rele. Dacă-i aşa, de ce tocmai şi de-abia acum i se dă peste nas, când mai-mai că nu se mai găseşte nicio prăjină pe măsură? În fine, hai să mă opresc, despre asta chiar nu ştiu mare lucru, nici despre stadiul de dezvoltare al tiraniei cu pricina, nici despre motivele oamenilor de a tăcea sau a vorbi, aşa că mai bine nu-mi dau cu părerea.
În orice caz, ca principiu, aplaud protestele faţă de tiranie, deoarece detest tirania din rărunchi şi cultul personalităţii mi se pare una dintre cele mai patetice manifestări umane. Nebunul neliniştit să-şi urle solilocviul către Cer de pe un piedestal cât mai înalt şi mai împodobit îmi pare a fi o făptură tragică, vulnerabilă la arsuri solare, contactul cu dejecţii de păsări, ploi acide şi vânturi catabatice.
G. Dar, ce e mai grav? Când încerci să tiranizezi oameni, sau când încerci să tiranizezi pe Dumnezeu Însuşi?
Când o să auzim de o cinstită adunare (nu folosesc termeni tehnici, să nu se spună că îndemn la revoltă, nici nu îndemn la revoltă, ci la a ne privi mai pătrunzător în ochi, începând cu chiar dimineaţa zilei de mâine; sau, am scos oglinda din perete, ca metodă de stârpire a trufiei, şi, cu asta, gata cu privitul în propriii ochi?...) care să emită o singură frază întrebătoare, a propos de fraternizarea recurentă cu tagma lui Arie?
Să nu se înţeleagă greşit, apreciez demersurile împotriva feudalizării de tip catolic (sau, poate, de vreun tip original, să ne ferească Dumnezeu să ajungem să vedem, ca să putem descrie cu precizie) şi în favoarea respectării ordinii tradiţionale în Biserică, doar că...
H. Dacă din biserica locală vor mai rămâne doar structura administrativă şi proprietăţile, în timp ce Adevărul se va muta cu casa pe la alţii, la ce ne vor mai folosi administraţiile corecte? Nu ştiu cine ce va mai zice, dar, aici, întrebările mele se lovesc, deja, una de alta.
I. De ce nu strigăm, mai înainte de orice, cât mai mulţi, cu toţii, împotriva tiraniei îndreptate nebuneşte împotriva lui Hristos, prin amestecarea ortodoxiei cu cacodoxia?
Biserica Lui va exista în continuare, părinţi şi fraţi ai noştri, după cuvântul Lui cel nemincinos, dar ce ne facem dacă ne pomenim în afara ei, nişte patetici adscripti glebae cărora ţarinile nu le pot răscumpăra sufletele cerute de Sus, fie acelea şi ţarinile Bisericii?
Protestaţi împotriva a ce doriţi, oameni buni, a orice vi se pare nedrept (şi chiar este), numai să nu vă irosiţi forţele pe drumuri cotite, glisând pe piste false, în timp ce aluatul răutăţii nu din acest vas este pe cale să dea cu totul pe afară, otrăvind subtil, în jur.
J. Ce-i drept, s-a auzit şi că stavropighia ar fi pe cale să devină un alt nume pentru centru "ecumenic" (a se citi "ecumenist")...
Nici despre asta nu ştiu mare lucru. Dacă este adevărat, ajungem la "proprietăţile care păgubesc Biserica", şi încă într-o nouă şi nemaivăzută cheie. Doar că, nu ştiu de ce, parcă nu prea mai cred în revolta împotriva vreunui ordin de a se clădi câte un Babelaş în miniatură prin fiecare zonă de relief, chiar dacă ţarina pe care ar urma să se clădească nu s-ar afla în directa administrare a "antreprenorului".
Şi dacă ar administra-o altcineva, ce? Până acum, a protestat vreun drept şi de drept administrator împotriva infiltrării neghinei pe terenul sufletelor noastre? Tare, să se audă, "şi din oraş, şi de Sus"? Ecumenism avem risipit prin toată ţara şi mai nimeni nu zice nimic, aşa că, eu cum să mai cred că ar protesta cineva faţă de nişte cuiburi organizate, uzând de faptul că se găsesc în curtea proprie?
K. Da... Să luăm partea dreptăţii. Dar de ce nu, mai bine şi mai pe de-a...dreptul, pe cea a Celui Singur Drept? Şi toate ni se vor adăuga nouă...
L. Ce să mai zic, dragii mei? Nimic, mai taci, odată!...
M. Tac...putem tăcea, cu toţii, nu e greu. E plină ţara de pietre, să tot strige, în locul nostru. Doar că ele nu merg la Judecată.